Pe silabe

 Ascultam doritoare de-a cunoaște cum învață un actor. Un actor așa de grăbit încât cuvintele nu-i șed ci dau năvală deodată pe crupa limbii,lovesc parcă înnebunite de poftă buzele umede-încleștate, s-ajungă cu toată îndrăzneala pe existența firii din spatele luminii ce curăță scena. Catharsis. Toată materia gonește prin tine. Mâini reci. Tâmple zvâcnind. Patimă plătită. 

                                       „-Nu te-ai întrebat niciodată cum îmi stăpânesc bâlbâitul? Învăț pe silabe.”

Părinții sunt actori. Actori de viață, nu de scenă. Cei în fața cărora cortina nu încheie actul în care pâinea nu e suficientă pentru 3; nici pe cel unde din 7 în 7 ore te poartă pe brațe ori de brațe în spitale zi de zi din ani la rând pentru că te frângi sub durere; nici „jocul” tău de-a adolescentul răsculat, prea puțin mulțumit, inapt la a vedea dincolo de aparențe. Pauzele vin rar și atunci gândurile îngrășate de neliniști gonesc odihna. Ziua mușcă din noapte,somnul e meschin,strădania obositoare. Ei se ridică în capul oaselor și încep a silabisi întru și pentru tine întreaga ființă.

       Și de-acum am o întrebare şi umblu cu ea, o ţin în mâna stângă, o las să zvâcnească,umblu desculţă şi despletită, port o privire istovită şi descurajată, ruptă dar curată și-ți scriu : 

„-Nu te-ai întrebat niciodată cum își stăpânesc bâlbâitul?”

„-Patimă plătită?”