Farame

      

Fărâme

          Nemaivorbind în cuvinte pentru a nu le consuma, simțindu-le pe terminate, le-am lăsat să se adune la loc. Când m-a străpuns în clavicula dreaptă cu o căutătură. Râdeam. Râdeam întrebându-l de ce stă așa cocârjat pe malul ăsta abrupt și s-a răsucit ca un copil chinuit, care dac-ar explica, ar pierde. 

       - De ce te aduni așa sub mal?

       - Aștept  ca toată lumea să se dezbrace și toată lumea se dezbracă așa cum ar vorbi, eu foarte greu mă primesc să fiu așa cum sunt, și rămân îmbrăcat ca și cum aș fi surd, între o armată de piele goală și netulburată, îmbrăcat de iarnă, șezând și admirându-le zicerea corporală.

         Și m-am legat fedeleș la ochi să nu mai văd ispitele rezolvării. Unde apare o gaură am să brodez pe-o ie locul ceresc. - Dar ce îndrug eu? Căci locul ceresc e sub pământ iar pământescul mănâncă animalic, de foame, cerescul. 

          

         Zgrepțăn în neștire firul roșu, inaptă de fire. Scaldă și-acoperă-mi!

Ma culcasem

     Tot răul spre mine e numai bine; dincolo, prin poale, vocea se lasă pe vine-n înfrângere și abandon dezbrăcat. Pâine și vin. Mușcă de poftă. Soarbe cu zgomot. Foșnește așternut. Și-atunci saltă pe vârfuri trecând cu urechea perna de-odată. 
  
    -Vino să te dau în leagăn! ai spus.



     Mă jucam cu pălmile-n zulufii tăi. Erau tare-ndărătnici și goi și tu nu băgai de seamă că eu mă legănam deja în ei. Îmi făceam avânt răzimându-mă între umere și tâmple vorbind. O să sufle vântul curând și mai am pietre destule, binefăcătorule.


     Bine că ea nu crede, e ceva stricat în încredere, dar știe prea bine ce liniștea e. Vorbitul acela șoptit, de admirație în fața zăpăcitoarei candori. 

     De drag și de blândețe mă culcasem lângă glasul tău.

Pe silabe

 Ascultam doritoare de-a cunoaște cum învață un actor. Un actor așa de grăbit încât cuvintele nu-i șed ci dau năvală deodată pe crupa limbii,lovesc parcă înnebunite de poftă buzele umede-încleștate, s-ajungă cu toată îndrăzneala pe existența firii din spatele luminii ce curăță scena. Catharsis. Toată materia gonește prin tine. Mâini reci. Tâmple zvâcnind. Patimă plătită. 

                                       „-Nu te-ai întrebat niciodată cum îmi stăpânesc bâlbâitul? Învăț pe silabe.”

Părinții sunt actori. Actori de viață, nu de scenă. Cei în fața cărora cortina nu încheie actul în care pâinea nu e suficientă pentru 3; nici pe cel unde din 7 în 7 ore te poartă pe brațe ori de brațe în spitale zi de zi din ani la rând pentru că te frângi sub durere; nici „jocul” tău de-a adolescentul răsculat, prea puțin mulțumit, inapt la a vedea dincolo de aparențe. Pauzele vin rar și atunci gândurile îngrășate de neliniști gonesc odihna. Ziua mușcă din noapte,somnul e meschin,strădania obositoare. Ei se ridică în capul oaselor și încep a silabisi întru și pentru tine întreaga ființă.

       Și de-acum am o întrebare şi umblu cu ea, o ţin în mâna stângă, o las să zvâcnească,umblu desculţă şi despletită, port o privire istovită şi descurajată, ruptă dar curată și-ți scriu : 

„-Nu te-ai întrebat niciodată cum își stăpânesc bâlbâitul?”

„-Patimă plătită?”

Aburinda

          Amușini în întuneric. Ești prea slabă. Chiar și cu toate cuvintele pe tine. Nu aștepți ceva. Nu ți se cere o greutate anume. Se poate și așa,dar ești prea expeditivă în sine. Ai mâinile zdrobite și tot nu simți agonia. Ori asta nu poate fi decât o ironie bine cultivată. Taman psihanaliza asta pe un mare gol ți se pare un act de eroism. Lacrimi fragede,ușor boțite în scâncet. Dacă n-ai fi tu, ți-ai strânge povestitorul de guler și i-ai scutura praful din minți cerându-i limpezime:

„-Ce am?”

Egoism

Te-am regăsit. La fel de-ngândurat cum te lăsasem.

Sunt înapoi, la fel de-ncruntată cum mă cunoscusei.

E nevoie de un egoism aparte în a scrie pe blog o dată la 4 ani și atunci tot fără de țintă. Or cel puțin asta aș vrea să creadă cel de dincolo,când eu,de fapt,îmi torn râsete,tresăriri,frustrări,mâhniri mai repede și mai convinsă decât într-o polemică din care știu că trebuie să ies învingătoare.


Constat, nu cu uimire,cum în ultima vreme m-am întors aproape vehement împotriva ceasului.
Revin,încet,încet la obiceiuri și metehne ce le credeam de multă vreme obosite: fotografie, scris și alte doruri aparent trecătoare. M-am îmbolnăvit de nostalgie.

Tot în treacăt,m-a izbit la ceas de seară rece și-ncărcat de ape, un soi de frământare.

„- Îmi dați,vă rog,1 leu sau dacă nu,o țigare? ”

Indignată,m-am poziționat în fața ignoranței convinsă că fac ceea ce trebuie. A fost nevoie de 6 pași numărați   să conștientizez că suntem cu toții traficanți de plăceri împotriva normelor morale. Un așternut uscat în ger. Noapte desfrânată.

Tu pentru cât din ce te-ai vinde?